Anul trecut Blog Action Day a luptat impotriva incalzirii globale.
Anul acesta tema este "saracia".
Mii de bloggeri s-au unit si incearca sa ofere solutii cat mai concrete pentru a combate "world poverty". Alaturi de bloggerii astia sunt tot felul de asociatii, s-au scris tot felul de proiecte si lucrurile par sa se miste.
De exemplu:
Compassion International este o organizatie care faciliteaza schimbarea vietii unor copii.
Kiva este un site care se ocupa cu "person-to-person micro-lending". Practic navighezi printr-o baza de date compusa din oameni care au nevoie de ajutor, iti alegi oamenii pe care ii poti ajuta si Kiva intermediaza acest transfer. Cand omuletii tai reusesc sa se ridice, iti inapoiaza banii si tu poti acorda altcuiva un imprumut, ti-i poti retrage, sau ii poti dona site-ului.
In numai 5 minute poti crea o pagina personala de strans fonduri pentru orice ONG din lumea asta: Firstgiving
Ma opresc aici pentru ca, din pacate, gandesc asa cum probabil multi dintre voi ati gandit in timp ce citeati randurile acestea.
Ar functiona proiectele de genul acesta in Romania?
Cati oameni s-ar implica la modul serios intr-un astfel de proiect?
Cati oameni manati de dorinta de a ajuta, nu de fanatismul religios sau de roiurile de muste ce dau rotocoale caciulilor pe care le poarta ostentativ, ar fi gata sa invite un "homeless" la cina si sa-l imbratiseze, sa stea de vorba cu un copil al strazii, sa faca o vizita la o casa de copii, sa umple frigiderul unei batrane si sa faca toate astea fara bravura, fara motive ascunse, fara legatura cu eu stiu ce campanie electorala?
Multi poate veti spune ca in Romania nu-i asa de rau ca-n Africa. Da, in fond, pana cand saracia si foametea nu ne zgarie pe ochi, nu facem nimic, nu spunem nimic, cel mult dam bani cersetorilor de la metrou, incurajand retelele grotesti ce activeaza in acest domeniu.
Ne este foarte greu sa privim oameniii loviti de saracie ca pe unii asemeni noua. Ne este greu sa acceptam ca un om al strazii poate purta o conversatie despre muzica, literatura, geografie, mediu, politica. Ne este greu sa acceptam ca oamenii astia rationeaza in acelasi fel ca si noi.
Ne este greu sa ne punem in situatia unui copil de la orfelinat.
Cheltuim milioane pe terapie si ne justificam anumite alegeri si esecuri personale pe baza unui episod nefericit din copilarie, pe baza unui tata prea autoritar, sau a unei mame care a asezat intotdeauna cariera inainte, dar nu ne gandim niciodata cum ne-ar fi marcat existenta bataile, mizeria, foamea si singuratatea apasatoare dintr-o casa de copii.
Exista printre noi persoane cu mainile aspre, zdrelite de munca, rosii si umflate. De ce? Pentru ca la 5 ani spalau vasele pentru o portie in plus de mancare.
Pierdem ore in sir pe internet si ne imaginam ca suntem niste jucatori grozavi in online-ul romanesc si nu ne gandim o secunda ca exista mii de copii in Romania care nu stiu ce inseamna internet.
Ne este insa foarte usor sa le strigam sa munceasca, sa treaca peste toate necazurile de care selovesc zilnic. Ne este usor sa zbieram dezgustati cand un om al strazii ne intampina cu mirosul sau greu de pe scaunul unui tramvai. Nici macar duhoarea sinsitra a saraciei nu ne scoate din cutiile noastre curate si de succes.
Suna idealist si mai ales moralizator pe nedrept, ca doar nici eu nu sunt mai prejos.
Oricat de dezorganizata sunt eu si oricat de mult urasc joaca de-a oamenii importanti, cand vine vorba de a ajuta pe cineva aflat intr-una din situatiile pe care le-am descris, lucrurile nu se pot rezuma la o vorba buna spusa unui homeless sau o donatie si 2 vizite pe an la o casa de copii.
Voi ati putea supravietui cu iubire transcrisa in bani de Craciun si de Paste?
Sunt convinsa ca exista si la noi o multime de oameni care vor sa schimbe ceva si ca multe ONG-uri de agita in directia aceasta. Ajutarea unor oameni nu ar trebui sa fie ceva aproape ocult, elitist si pe care trebuie sa-l cauti adanc in groapa de gunoi in care traim. Proiectele si site-urile de tipul celor pe care le-am amintit la inceput ar trebui sa ne "intoxice" precum Coca Cola, la tot pasul ca sa ne mobilizam cu adevarat.
Toamna trecuta intorcandu-ma pe jos din Club A un baiat mi-a cerut o tigara. Da, faptul ca i-am dat tigari ii scurteaza viata, nu-l ajuta cu nimic.
Biatul ala mi-a ramas in gand pana in ziua de astazi si mi-am dorit atat de mult sa-l revad, sa-l invit la masa, sa stau de vorba cu el. Toata lumea mi-a spus ca o sa ma trezesc cu casa goala daca fac asta, ca risc sa-mi dea in cap, sa ma violeze etc.
In noaptea aceea am stat langa el vreo 40 de minute. Mama lui se recasatorise si-l daduse afara din casa. Tatal nici nu voia sa-l vada, il batea si-l arunca in strada. Nu avea unde sa doarma. Isi luase un burger la 0.5 si avea de gand sa se culce pe treptele blocului unde femeia care l-a adus pe lume dormea dusa.
Stia sute de piese ale lui 2pac pe care insista sa le cante de fiecare data cand persoana cu care eram(mult mai pragmatica decat mine...), ii spunea ca trebuie sa munceasca, sa nu mai bea, sa treaca peste prostia parintilor lui. Baiatul ala mi-a plans in brate si mi-a rupt sufletul.
Ce-am facut eu? I-am indesat buzunarele cu tigari, l-am tinut in brate si i-am spus cateva vorbe bune. Apoi am intrat la caldura, la bai fierbinti, filme, muzica si oameni care ma iubesc.
Nu am facut nimic si numai intamplarea mi-l mai poate scoate in cale ca sa incerc sa fac mai mult.
Daca ar fi vreodata dupa mine, as organiza lunar excursii la case de copii, la penitenciare, la azile de batrani, in sate mancate de saracie, pentru toata lumea: copii, profesori, avocati, pr-isti, publicitari, politicieni, analisti, fotomodele.
Cand am participat la Event Academy, proiectul meu includea o serie de workshop-uri pentru studentii la comunicare, workshop-uri care includeau rezolvari de brief-uri si chestii specifice dar si activitati de strangere de fonduri, vizite in locurile mentionate, "adoptarea" unui copil orfan si implicit intalnirea fata in fata cu o realitate pe care nu ti-o prezinta nimeni la facultate sau in caminul tau calduros, o realitate de care esti invatat sa fugi.
Am fost privita cu sprancene ridicate si ma asteptam sa fie asa.
Primul pas catre rezolvarea unei probleme va fi intotdeauna constientizarea ei. Saracia nu o pricepem de la televizor, de la politicieni sau din povesti. O intelegi numai cand o traiesti sau cand o cauti prin locurile pe care ii place sa le frecventeze.
Saracia nu o rezolvi cu donatii de sarbatori si zambete electorale, nici cu sarutari si imbratisari prezidentiale.
Nu-ti ajung o mana de oameni, un ONG si biserica. Ai nevoie exact de oamenii aia care stramba din nas in autobuze, de oamenii care isi strang copilul tare de mana cand trec pe langa un amarat fara acoperis deasupra capului, de oamenii aia care habar n-au ce inseamna sa nu ai unde sa te speli, sa nu ai o cana cu apa curata, sa mori de frig, de singuratate, de frica, de foame.
Primul pas e tare usor! Vorbiti despre saracie, duceti-va si cautati-o, scrieti despre asta si lucrurile vor incepe sa se miste.
Surse foto: Gandul, www.intercer.net/cdc/
Tag-uri Technorati:
saracie,
romania,
blog action day
S-au intamplat atat de multe intr-un an si culmea, majoritatea sunt lucruri foarte bune si cu toate acestea dorul de liceu-
vestirile nemuritoare ale adolscentei?! Eram un om foarte trist in liceu cu o masca foarte bine fixata(in piroane chiar). Masca se desprindea foarte rar in fata cuiva. Ma uit la fotografiile din liceu- pentru care trebuie sa-i multumesc lui Alex(daca nu ar fi fost el nu as fi avut acum imaginile noastre de-a lungul a patru ani in fata ochilor) si nu ma recunosc. Oare asa simtiti cu totii?
